La începutul secolului XIX, în timpul domniei lui Constantin Ipsilante, un foc năprasnic a mistuit oraşul Bucureşti, distrugând în totalitate peste 600 de case, foc ce a ţinut până a doua zi, când o ploaie puternică a venit în sprijinul localnicilor care se luptau cu focul aşa cum putea fiecare.

Odată cu începerea acestui secol, domnitorii şi conducătorii au început să se ocupe mai serios de lupta contra incendiilor, au fost luate măsuri serioase de prevenire, dar şi înlăturarea cauzelor care le-ar putea înlesni propagarea. Astfel, se interzice introducerea fânului în cantităţi mari în oraş, depozitarea lui făcându-se în afara oraşului; totodată li se interzicea negustorilor să depoziteze spre comercializare cantităţi mari de praf de puşcă în prăvăliile lor. Fiecare han şi casă trebuia să aibă pregătite în permanenţă putini cu apă şi căngi, iar numărul coşarilor se dublează din anul 1807.

În tot acest timp, lipsa apei era foarte simţită deoarece sacagiii cu greu puteau scoate apa din Dâmboviţa din cauza vadurilor foarte noroiase în care roţile căruţelor se înfundau până la butuc.

Tot în sensul protejării împotriva incendiilor, Întâiul Divan a dat ordin ca fabricile de rachiu să îşi desfăşoare activităţile în afara oraşului, iar negustorii să nu introducă în oraş mai mult de 10 vedre, iar dughenele nu mai puteau fi construite din lemn, ci numai  din piatră şi din cărămidă, iar toate mănăstirile greceşti aveau obligaţia de a păstra pregătite „6 căzi pline cu apă, 6 căngi şi 6 topoare şi de-a pururea să fie căzile pline şi toate celelalte gata spre întrebuintare la caz de foc” („Istoria Bucurescilor” ,1899, scrisă de Ionnescu Gion).

În anul 1833, Generalul Maior Starov a întocmit un proiect pentru reorganizarea serviciului de incendiu al oraşului Bucureşti. Prin acest proiect s-a dispus încredinţarea serviciului unei unităţi de pompieri militari sub denumirea de „Roata de Pompieri” care să ia fiinţă cu un efectiv de 6 ofiţeri luaţi din miliţia acelei perioade, 20 de subofiţeri şi 200 de soldaţi, proiectul având ca termen final anul 1835 când „Roata” urma să formeze un corp aparte, care să îşi completeze personalul prin recrutare.

Secţiunea de mai sus provine din harta „Centrulu Capitalei Bucuresci”, întocmită de Maiorul Pappasoglu în 1871 şi publicată în revista Templului Coral din Bucureşti, actuala Sinagogă. Harta în sine este un document de o valoare incomensurabilă deoarece este cea mai veche reprezentare grafică a amplasării actualului Detaşament Mihai Vodă pe acest petic de pământ pe care se regăseşte şi astăzi. Oficial, primele înregistrări scriptice ale amplasării actualului detaşament în actuala locaţie dezvăluie că pompierii bucureşteni îşi desfăşurau activitatea în cazarmele din strada Mihai Bravu, mai exact în Cazarma Cavaleriei încă din 1848, informaţie subliniată în „Istoricul Pompierilor militari 1835-1935”, col Ghe. Pohrib. Mai târziu, după venirea la domnie a M.S. Regele Carol I, fosta Cazarmă a Cavaleriei va servi intereselor Batalionului de pompieri Bucureşti.

 

În decembrie 1835, dr. Zucker se adresează Domnitorului Alexandru Ghica printr-o scrisoare în limba franceză, vorbindu-i despre intenţia de a forma o companie de pompieri militari pentru serviciul oraşului Bucureşti, găsind necesar că ar trebui să se afle în această companie şi oameni care să ştie să repare pompe de incendiu. Propune să i se dea pentru început 16 soldaţi recruţi, al căror număr să fie sporit la 40, spre a-i forma în atelierul ce l-a înfiinţat pentru fabricarea pompelor. Domnitorul acceptă propunerea fără ezitare.

Acesta este sâmburele organizării Pompierilor Militari în Muntenia.

Proiectul de înfiinţare a adevăratei Roate de Pompieri Bucureşti ia fiinţă însă sub Domnitorul Gheorghe Bibescu (1842 – 1848) care, în anul 1844, aprobă legea pentru înfiinţarea în oraşul Bucureşti a „Roatei de Pompieri”, cu un efectiv de 7 ofiţeri superiori, 23 de subofiţeri şi 256 de soldaţi; se prevedea ca Roata să îşi înceapă activitatea la începutul anului 1845.Cel mai groaznic incendiu, cu cel mai mare impact în istoria ultimilor 300 de ani, a fost focul din ziua de Paşti, la 23 martie 1847, când Bucureştiul a fost mistuit de foc pentru a 15-a oară.

În doar 3 ore arseseră 300 de case mari, iar fumul gros şi norii de funingine făceau ca omul să nu vadă nimic în faţa lui. Relatările epocii ne transmit că, din cauza caselor de lemn ce ardeau, temperatura a crescut până într-acolo încât se topea chiar şi fierul şi toate mărfurile negustorilor se transformaseră în fum. La stingerea incendiului a participat însuşi domnitorul Bibescu cu toţi ofiţerii de pe lângă curtea Domneasca, domnitorul fiind anunţat de iniţierea focului chiar în timpul mesei domneşti prilejuite de sărbătoarea Paştilor.

La numai un an de la „Focul cel Mare”, în ziua de 13 septembrie 1848, o coloană de 5000 de soldaţi turci porniră dinspre Cotroceni spre strada Mihai Voda, acolo unde erau cazarmele trupelor române, pentru a cantona. În întâmpinarea lor au ieşit 200 de pompieri, singurii rămaşi în Cazarma Cavaleriei, având la conducere pe căpitanul Pavel Zăgănescu, care intenţiona  trecerea oamenilor săi în Cazarma Pedestrimii, în speranţa că acolo vor găsi un sprijin uman superior, dar în cazarma se mai aflau doar 4 pedestraşi. În tot acest timp, turcii sosiră în faţa Cazarmei Pedestrimii şi îşi pregătiră tunurile cu bătaie spre soldaţii bucureşteni.

Ordinul comandantului Zăgănescu a fost să îşi treacă subordonaţii pompieri dincolo de bătaia tunurilor  către cei 4 pedestraşi izolaţi în cazarma lor, dar puştile pompierilor erau neîncărcate, iar superioritatea numerică a turcilor era copleşitoare. Încercarea lor de a trece pe lângă turci într-un mod neofensiv a eşuat atunci când un ofiţer turc a lovit cu laţul sabiei un pompier şi, văzând gestul superiorului său, un soldat turc descarcă puşca într-un român şi îl culcă la pământ. Exact în acel moment, trupa română era fix în bătaia tunurilor şi neînarmată, iar căpitanul Zăgănescu ordona pas accelerat spre Cazarma Pedestrimii, unde îşi încărcară armele şi începură manevrele de defensivă. În această luptă crâncenă au fost răniţi 57 de soldaţi şi au căzut la datorie doi ofiţeri români şi 48 de soldaţi. De partea turcilor au fost „câţiva ofiţeri, precum şi 158 de morţi” („Istoricul pompierilor militari 1835-1935”- col. Gh. Pohrib ).

Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei în anul 1859, la 5 ianuarie, iar al Munteniei la 24 ianuarie.

Încă din primul an al venirii Sale pe tronul Principatelor, la 28 Martie 1859, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza inspectează corpul pompierilor militari din Bucureşti şi, rămânând mulţumit de cele constatate, aduce printr-un înalt ordin de zi  mulţumiri Șefului Oştirii, Șefului Poliţiei, Comandantului Pompierilor şi, spre încurajare înaltă, la gradul de locotenent pe doi sublocotenenţi şi la gradul de sublocotenent pe mai mulţi subofiţeri.

Monitorul Oficial 1859

Înalt ordin de zi către toata oştirea Principatului Ţării Româneşti:

„Vizitând la 28 Martie corpul de pompieri, V-am gasit în cea mai plăcuta stare adică: frontul întocmit înaintea instrumentelor de foc, cu tot trenul lor şi al cailor, năvălirea acestora asupra închipuitei arderi a cazarmei Sf.Gheorghe, operarea tuturor mijloacelor întrebuinţate cu folos; urcarea şi scoborîrea pe frânghii în diferite feluri, închipuiri de a scăpa din foc fiinţele ce putea fi jertfe şi evoluţii egăreşti de tot felul, care toate acestea executându-se destul de bine, Ne dete dovadă de cunoştinţa datoriilor pompiere; pentru care Noi arătăm a Noastră mulţumire Generalului B. Vladoianu şeful oştirei, şefului poliţiei I. Bălăceanu şi Maiorul Pavel Zăgănescu, care dovedi că s-a îndeletnicit destul de activ cu comanda sa, precum şi ceilalţi ofiţeri din această Comandă, iar pentru deosebire şi încurajarea şi a altora, Noi binevoind înălţăm din numita comandă, pă sablocotenenţi Scarlat Cojescu şi Badea Dan în locotenenţi, pe feld-febelu Marin Barbu, sub-ofiţerii Ioan Ioan, Paroşanu, Dimitrie Ioan Stoica şi Gheorghe Pega în sub-locotenenţi.

Alexandru Ioan”

 

Contra semnat

Prin Înaltul Ordin de zi nr. 205 din 1862 se stabileşte că soldaţii repartizaţi la Batalionul de Pompieri Bucureşti să aibă statura minimă de 1,64 m, pe cât va fi posibil să ştie carte dar obligatoriu să ştie o meserie precum zidari, lemnari, fierari, învelitori de case etc. pentru a participa la gospodărirea  cazarmelor în care îşi desfăşurau activitatea.

La venirea în ţară a Regelui Carol I în 1866 erau doar două unităţi de pompieri militari: Batalionul Pompieri Bucureşti şi Compania Pompieri Iaşi, urmând ca prin Înalt decret, Batalionul Pompieri Bucureşti să se reorganizeze pe 4 companii.

 

La 18 martie 1874 apare în Monitorul Oficial nr. 64 Legea Pompierilor, prin care pompierii oraşelor capitale de judeţ au fost organizaţi ca trupe de artilerie, constituind Artileria Teritorială a Armatei, depinzând de Ministerul de Război. Întreţinerea pompierilor se suporta 2/3 din bugetele oraşelor respective şi 1/3 din bugetul statului.

O altă reprezentare grafică bine realizată a actualului Detaşament Mihai Vodă este următoarea fotografie realizată de Al. Antoniu şi publicată în Albumul Armatei Române în 1902 la editura Socec, Bucureşti, fiind ilustraţia cu numărul 33 din acest album dedicat  M.S. Regele Carol I, „Marele Căpitan al Armatei Române”. Clădirea, care serveşte şi azi Detaşamentului Mihai Vodă este o clădire construită la sfârşitul  secolului  XIX (se pare că între anii 1892 -1894), nu s-au păstrat date tehnice privind proiectantul construcţiei.

La 7 aprilie 1902 este numit la comanda Companiei Pompieri Bucureşti căpitanul C-tin Urlăţeanu, care în 1912 este avansat la gradul de maior şi numit Inspector General al Pompierilor, rămânând şi la comanda Companiei de Pompieri Bucureşti.

La 15 februarie 1926, A.S. Regală Principele Nicolae inspectează actualul Detaşament Mihai Voda, pe atunci numit Postul Central de Pompieri din Capitală, fiind însoţit de comandorul Coslinski – Adjutant Regal şi de Gen. Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei.

Pentru instruirea şi formarea cadrelor în vederea obţinerii gradelor de pompieri, Inspectoratul Pompierilor înfiinţează la 1 august 1926 o şcoală de formare a cadrelor, la care sunt chemaţi anual ofiţerii, reangajaţii şi viitorii gradaţi, câte 90 – 100 zile per stagiu de pregătire. Această instituţie va purta numele de Centrul de Instrucţie al Pompierilor.

La 15 martie 1935, Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, vizitează Postul Central de Pompieri, fiind însoţit de Adjutantii Regali, col. Grigorescu şi col. Pălăngeanu.

Prin Decretul Regal Nr. 1368 din 15 mai 1935 se conferă Companiilor de Pompieri militari din Bucureşti şi Iaşi dreptul de a purta, începând de la 9 mai 1935, „Znacul de 100 de ani”, la împlinirea celor 100 de ani de la înfiinţare.

Purtând mândria în suflet că avem misiunea de a duce mai departe ceea ce Căpitanul Pavel Zăgănescu şi bravii lui pompieri au început în 1848, şi anume sacrificiul suprem la nevoie, aş vrea să închei cu un citat al lui D.A. Sturdza, care spunea „Nu se poate uita de poporul român, ca impulsiunea mişcării de redeşteptare din 1848, sigilată prin fapta eroică de la 13 septembrie, a reînviat şi s-a refondat simţământul despre datoriile noastre către patrie.” (Bucureşti, 16 septembrie 1901)

În perioada februarie 1996 – noiembrie 2002, la nivelul Municipiului Bucureşti acţiona o autospecială de descarcerare Ford cu accesorii specifice de descarcerare şi deblocare primită prin donaţie din Scoţia. În luna noiembrie 2002 intră în serviciu operativ încă 3 autospeciale de descarcerare dotate cu unităţi pentru intervenţie la dezastre primite prin contract de comodat de la Ministerul Sănătăţii.

Prima menţiune într-un document oficial al S.M.U.R.D. Bucureşti este în O.U.G. nr. 126/2003 aprobată prin Legea 40/2004 care reglementează activitatea cu elicopterele S.M.U.R.D. achiziţionate de Ministerul Sănătăţii. Astfel prin Decizia internă nr. 39/2004 a Directorului General al Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, se înfiinţează S.M.U.R.D. Bucureşti în structura Unităţii de Primiri Urgenţe.

 Despre S.M.U.R.D. la nivelul Municipiului Bucureşti putem să vorbim începând cu Septembrie 2004 când a avut loc debutul activităţii prespitaliceşti prin Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti – ca operator medical al elicopterului. În data de 23 septembrie 2004, elicopterul S.M.U.R.D. Bucureşti a executat primul zbor cu echipaj medical şi personal specializat în operaţiuni de descarcerare din cadrul I.S.U. Bucureşti.

În martie 2005 exista un terminal 112 într-un spaţiu al Unităţii de Primiri Urgenţe din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti de unde au fost dispecerizate elicopterul şi apoi Maşina Medicului de Urgenţă, până la momentul 15 mai 2008, când odată cu implementarea S.M.U.R.D. Bucureşti pe cale rutieră, a apărut un nou dispecerat I.S.U. – S.M.U.R.D. Bucureşti, unde pompierii şi personalul medical conlucrează la gestionarea intervenţiilor specifice.

Tot în anul 2005 începe colaborarea cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale în cadrul Platformei “112” prin care s-a început dispecerizarea resurselor SMURD. După anul 2005, se primesc prin contract de comodat un număr de 9 autospeciale de descarcerare de la primăriile de sector ale Municipiului Bucureşti.

În scopul pregătirii personalului în acordarea primului ajutor calificat   privind efectuarea procedurilor de descarcerare şi alte operaţiuni de salvare, începând cu luna iulie 2007, în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti funcţionează o nouă structură: “Centrul de formare şi pregătire în descarcerare şi asistenţă medicală de urgenţă”.

În luna Februarie 2008 are loc debutul noii componente terestre a S.M.U.R.D. Bucureşti, coordonată operativ de Dispeceratul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dealu Spirii” al Municipiului Bucureşti si medical de cadre medicale din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca Bucureşti, primele 10 ambulanţe întrând în intervenţie pe data de 15.05.2008.

Serviciul mobil de urgenţă, reanimare şi descarcerare (SMURD) este unitatea de intervenţie publică integrată, de importanţă strategică, fără personalitate juridică, având în structura sa echipe integrate de reanimare, specializate în acordarea asistenţei medicale şi tehnice de urgenţă, precum şi echipe cu personal paramedical, specializat în acordarea primului ajutor calificat.

SMURD funcţionează în cadrul inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, având ca operator aerian structurile de aviaţie ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în colaborare cu spitalele judeţene, regionale şi cu autorităţile publice locale.

Personalul paramedical este instruit special la diferite niveluri în acordarea primului ajutor calificat, utilizând echipamente specifice, inclusiv defibrilatoarele semiautomate externe, activând în echipe, într-un cadru instituţionalizat.

În prezent, activitatea S.M.U.R.D. Bucureşti-Ilfov este coordonată de către Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dealul Spirii” Bucureşti-Ilfov şi Spitalul Clinic de Urgenţă București- Departamentul U.P.U. – S.M.U.R.D.

Preocupări pentru soarta populaţiei civile în situaţii de război, au existat de-a lungul întregii noastre istorii, încă înainte de înfiinţarea oficială a apărării civile.

Instinctul de conservare şi de apărare în acelaşi timp a fiinţei umane în situaţii de pericol, manifestat şi transmis din generaţie în generaţie de către comandanţii de oşti, de populaţia însăşi, îşi găseşte oficializarea scrisă, pentru prima dată în istoria poporului român, în scrisoarea domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) către fiul său Theudosie, în care îl sfătuieşte pe el şi pe urmaşi săi, ca în caz de război populaţia civilă (copii, femei, bătrâni ai dregătorilor şi ţăranilor) să fie dusă (protejată prin evacuare în zone inaccesibile cotropitorilor), înapoia zonelor unde urmează să aibă loc luptele cu vrăşmaşii cotropitori.

Protecţia civilă în România a fost organizată în anul 1933 sub denumirea de apărare pasivă contra atacurilor aeriene, având ca scop să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, prin protecţie directă sau micşorând eficacitatea atacurilor din aer.

Organizarea apărării pasive în România se realizează pe un plan superior în anul 1939, când este promulgată „Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă a teritoriului”. Ulterior aceasta este concretizată printr-o serie de decrete ale Guvernului.

Începând cu anul 1952 se înfiinţează „Apărarea Locală Antiaeriană”, devenită în 1978 „Apărarea Civilă”. Sunt emise în această perioadă, Decretul nr. 96/1975 privind asigurarea intervenţiei în caz de accident nuclear şi Decretul nr. 140/1978 privind organizarea activităţii de prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale, incendiilor sau catastrofelor de mari proporţii.

Se întocmesc planuri de intervenţie şi protecţie în astfel de situaţii şi se trece la pregătirea formaţiunilor pentru intervenţia în caz de calamităţi sau catastrofe.

Legea nr. 2/1978 privind apărarea civilă în România arată că aceasta este parte componentă a sistemului naţional de apărare şi trebuie să asigure pregătirea populaţiei, teritoriului şi economiei pentru desfăşurarea normală a activităţilor economice şi sociale, precum şi pentru protecţia cetăţenilor şi bunurilor materiale de orice natură, în timp de război sau în alte situaţii speciale.

Legea evidenţiază misiunile ce revin apărării civile.

Sunt stabilite formele şi metodele de pregătire a populaţiei şi formaţiunilor de apărare civilă.

Cele mai importante forme de pregătire sunt:

·  aplicaţii şi exerciţii de apărare civilă;

·  exerciţii de alarmare publică, în aval de baraje, cu unităţi economice, judeţe sau grupuri de judeţe,

·  convocări şi antrenamente de stat major.

Ministerul Apărării Naţionale devine conducătorul aplicării măsurilor de protecţie a populaţiei şi a bunurilor materiale, pregătirii şi realizării celorlalte activităţi de apărare civilă la judeţe, localităţi şi agenţi economici.

Revoluţia din Decembrie 1989 a creat condiţii noi pentru perfecţionarea activităţii de apărare civilă.

România a ratificat prin Decretul nr. 224 din 11 mai 1990, Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate.

În continuă perfecţionare şi modernizare, protecţia civilă – termen nou ce a fost preluat oficial din iunie 1995, conform convenţiilor  internaţionale – constituie componentă importantă de forţe de protecţie destinate ducerii, alături de celelalte forţe, a acţiunilor de apărare a ţării.

Rolul, locul şi misiunile protecţiei civile în România

Protecţia civilă a României, este componentă a apărării ţării, cuprinde un complex de măsuri organizatorice pentru ocrotirea populaţiei, valorilor culturale şi bunurilor materiale în caz de război, calamităţi sau catastrofe şi de pregătire a teritoriului şi economiei pentru apărare, cu mijloace şi prin activităţi specifice.

Este de reținut că în România, în istoricul său, protecţia civilă este parte componentă a apărării ţării, are la bază principiile dreptului umanitar internaţional și o întâlnim cu denumirile:

·  Apărare Pasivă – în perioada 28 februarie 1933-17 iunie 1952

·  Apărare Locală Antiaeriană – în perioada 17 iunie 1952-1978

·  Apărare Civilă în perioada 1978-1995

·  Protecţie Civilă – din 1995

Acest ierarh sfânt şi purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoş, s-a născut în 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte. Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip cu numele de Iosif.

În anul 1650 este hirotonit arhiereu și asezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei. Aici, bunul păstor s-a dovedit mare apărator al Ortodoxiei, povățuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune. A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâiniie pe capul lor și rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timișoarei. Ieșind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale și rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică și s-a stins focul.

În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Manastirea Partos. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 își dă sufletul în mâinile Marelui Arhiereu lisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 și se face pomenirea lui la 15 septembrie. În sesiunea din 13-14 septembrie 1997 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în baza adresei 211 a MAI şi a adresei 27006 a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari prin care se solicita desemnarea ca patron spiritual al pompierilor pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, s-a aprobat ca patron al pompierilor din România, datorită minunilor şi faptelor sale vrednice de pomenire.